luni, 8 martie 2010

În adâncul inimii mele
Se-aude un cântec fara versuri –
Un cântec ce traieste
În samânta inimii mele.
Refuza sa se amestece cu cerneala pe pergament;
Îmi învaluie dragostea într-o mantie diafana
Si zboara, dar nu peste buzele mele.
Cum sa îl cânt?
Mi-e teama sa nu se amestece cu eternul pamântesc;
Cui sa îl cânt?
Caci locuieste în casa sufletului meu
De teama urechilor pline de sensibilitate.
Când privesc în mine,
Vad umbra umbrei sale;
Când îmi ating vârful degetelor
Îi simt vibratiile.
Faptele mâinilor mele îi oglindesc prezenta,
Asa cum un lac reflecta stelele stralucitoare;
Lacrimile mele îl dezvaluie,
Asa cum picaturile stralucitoare de roua
Dezvaluie taina unui trandafir vestejit.
Este un cântec ce s-a nascut din contemplatie
Si adus la suprafata de catre liniste,
Evitat de larma,
Îmbratisat de adevar,
Repetat de vise,
Înteles de dragoste,
Ascuns de trezire
Si cântat de sufleteste cântecul dragostei.
Ce Cain sau Esaul ar putea sa-l cânte?
Este cu mult mai parfumat decât iasomia;
Ce voce l-ar putea înrobi?
Este pecetluit la inima, ca taina unei fecioare;
Ce coarda l-ar putea face sa vibreze?
Cine îndrazneste sa uneasa urletul marii
Cu ciripitul unei privighetori?
Cine îndrazneste sa asemuiasca strigatele unei furtuni
Cu suspinul unui copil?
Cine îndrazneste sa spuna cu voce tare
Cuvintele pe care numai inima le poate rosti?
Ce fiinta omeneasca îndrazneste sa cânte
Cântecul lui Dumnezeu?